Metaforic

       

       
      " Și pasărea a trăit mai mult în colivie, dar spre deosebire de celelalte păsări, ea nu a fost sfâșiată de un vultur, dar nici nu a trăit în plină libertate înfruntând moartea cu onoare. Toate astea din cauza stăpânului." 
                 
                         de Andrei George

Despre om.. sau doar o simplă compunere despre condiția acestuia

      


        Simțea cum trupu-i era din ce în ce mai greu. Zăpada aproape topită o îmbrățișa în răceala ei treptat.Privirea îi aluneca de pe drumul pustiu spre satul îndepărtat, lipsit de lumină...Un nor deasupra roz-portocaliu infiltra in mintea ei obosită imaginea unui război la care nu participa ...nu mai participa...
       Zâmbetul, privirea, cu o urma de melancolie îi lumina fața. Părea cuprinsă într-un vârtej de amintiri...Simțea vântul cum îi ardea fața; într-o cădere lină mâinile si capul atinseră zăpada moale....Nu mai era acolo. Era cu gândul departe...trist și singur. Lumina stelelor o încălzea, îi dădea o putere stranie și totodată fiori. I se părea mai aproape de tot ca niciodată...simțea viața, o ințelegea ...sau nu. Sufletul îi aluneca in brațele Universului lăsând în urmă o lume obosită, oarbă în propriai patologie. "Ce-mi lipsește?" își spuse în mintea-i trudită ..."Nici măcar nu pricep dorința aceasta..." Lacrimi reci se zbăteau în ochii fetei; și-ar fi dorit să găsească răspuns la toate. I se părea imposibil să rezolve prin propriile forțe ...orice! Nu e ca și cum ar fi avut problemele unui adult nu îi păsa de ziua de mâine în ciuda faptului că pentru ea fiecare clipă avea scopul ei, iar în acel moment erau asemeni picăturii chinezești. "De ce sunt rece față de toți și totuși sufăr și eu pentru ei? De ce nu pot fi imună?De ce nu pot păstra ce e al meu?...Ce e al meu?...Mhh..Nu, de fapt nu am nimic...Ajung la vorba  Medeei : «Fiind înconjurată de atătea pericole...îmi rămân EU»...Ce mă fac? Dacă o să îmi pierd credința? Dacă o să fiu EI ?...Dacă faptele mele n-au niciun rost și reprezintă doar o pierdere de timp? Dumnezeule, dacă exiști, care e scopul tuturor? Ce se întâmplă? Care e scopul vieții? Există acel măreț Destin? Sau e doar o scuză a celor slabi? De ce mi-e frică să rămân singură? Și totuși îmi place! Dacă voi fi uitată?..." Mii de întrebări se iveau. Poate nu-și aveau rostul. Zăpada rece îi amorțise trupul. Aburi grei o acopereau. Privea cerul ce începuse să-și ascundă sclipirea, iar așa cum Napoleon spuse că unele lucruri nu trebuie scrise...poate așa unele n-ar trebui nici gândite. Dar ce știe ea acum?
      Viața e prea monotonă...Dar poate că așa trebuie să fim noi oamenii, sarcastici! Să privim altfel...dar nu, nu noi oamenii, ci unii din noi. E dramatic când te gândești că trăiești viața asta mizerabilă și nu lași in urmă decât niște ...urmași, care la rândul lor se vor chinui și ei. Cine știe când se termină pentru fiecare "jocul"? Cine știe? Cine își va aminti de tine? Și ce istorie scrii?
           Avea dispreț în gândirea ei și simțea mult mai mult decât și-ar fi imaginat că simte...Dar ce om își cunoaște puterea? Poate ca e nelimitată ....sau e limitată...Cine ar putea cunoaște adevărata capacitate, sau cine ar înțelege-o? Cine știe să o folosească?... Sunt multe întrebări poate cu răspuns, poate fără, pe care nu și le pun mulți dintre noi. Și care-i scopul acestor întrebări, poate ar ști fata noastră. Dar ea e deja într-un delir; probabil că a fost găsită pe margine de drum și deja e pe un pat de spital. Probabil că va fi certată și deja iertată de părinți și mai mult ca sigur va uita gândurile sub pretextul ca sunt fără prisos.
          Dar (poate că) e mai bine să credem că suntem fericiți și avem întreaga libertate.
Poate ca e OK să  uităm că viața de fapt...se rezumă la moarte...
    

"Cenușă de trandafir "

            Într-o lume reală sau... poate mi se părea ...Într-o lume în care voiam și nu primeam ..trebuia ca eu să mă zbat, să muncesc, să mă chinui, să plâng, să oftez sec ...pentru a da contur unei vieți false ..unui joc ..pentru ca masca mea de actor să nu se șteargă ...și astfel să fi ieșit din "joc" ..Trebuia să sper .Să visez .Să fiu totuși indiferentă ...Iar zâmbetele și clipele fericite erau numărate și scrise într-un vraf de hârtii vechi și prăfuite ..murdare .Simțeam totuși că acel zâmbet de pe fața mea .. a murit..era forțat  ..exagerat ?..De fiecare dată aveam impresia că..mai avusem o altă viață ..O altă viață liniștită, plăcută, și ...emoționantă ...în care eu eram doar zâmbet iar speranța o găseai în stropii de rouă de pe petalele trandafirilor ...În care clipele se măsurau în zile ...În care eram liberi să ne exprimăm sentimentele ..gândurile ..Viața ideală pentru cei care caută adevărul și prietenii adevărați ...existenți încă pe atunci...Era o lume pură și neatinsă de păcat, de greșeli, de senzații deșarte, de sentimente în vânt ....batjocură .Era o lume ..a necunoscutului ..trăiai ...dar fără vreun țel anume ...Și nu erai obligat -de fapt nu trebuia deloc-  să dai socoteală pentru unele fapte, momente, din acea viață ...O lume aproape perfectă...paradisiacă ...

            Acum nu știu ce e adevărul ...Nu văd lumina ..Un sunet asurzitor mă îngheață ...O voce mă strigă...Eu plâng și știu că trebuie să mă trezesc ..știu că e vocea Realității ..a dezastrului ..Încearcă să mă facă una cu ceilalți .Eu mă opun. Atunci mă prinde de mână și simt cum viața mi se scurge ....inima nu-mi bate ...Îmi dau seama că nu stăpânesc nimic și că nu am un rol în lumea asta...De multe ori zic " Nu am timp!" dar nu mi-am imaginat că spunând asta ..pot pierde totul ...încrederea ..Cu cât tac mai mult ,îi observ pe cei din jur ..Ei nu-și dau seama că viața lor e cronometrată și că sunt pionii unui Jucător ...Nu-și dau seama că sunt doar marioneta din mâinile Păpușarului ...Atunci mă închid în mine și încerc să opresc acest joc ..pentru mine măcar ...Încerc ca eu să schimb ceva ..dar nu reușesc ..Da. Și asta era luată în calcul..Se știa ca voi interveni ..

            Ne luptăm pentru o viață mai frumoasă ..perfectă ..dar nu ne dăm seama că timpul ne controlează ..și că Cineva ne observă mișcările ..că suntem sortiți să fim ceea ce suntem și nu ne putem schimba ...Nu facem diferența dintre realitate și "Paradis ".Atât timp cât suntem oameni , vii, nu putem cunoaște "Paradisul " ..Nu putem concepe adevărata lui existența și rolul său ..Ni-l imaginăm, dar nu ne dăm seama că ne amagim ...Paradisul nu e ceea ce cred mulți a fi ( mâncare, somn, fericire, joacă) ci e acea liniște spirituală, sufletească, acea liniste pe care pe pământ nu o putem avea... Ea e premiul celor ce au jucat bine și-au învins pe pământ... Celor ce s-au opus ..și-au biruit ...