Simțea cum trupu-i era din ce în ce mai greu. Zăpada aproape topită o îmbrățișa în răceala ei treptat.Privirea îi aluneca de pe drumul pustiu spre satul îndepărtat, lipsit de lumină...Un nor deasupra roz-portocaliu infiltra in mintea ei obosită imaginea unui război la care nu participa ...nu mai participa...
Zâmbetul, privirea, cu o urma de melancolie îi lumina fața. Părea cuprinsă într-un vârtej de amintiri...Simțea vântul cum îi ardea fața; într-o cădere lină mâinile si capul atinseră zăpada moale....Nu mai era acolo. Era cu gândul departe...trist și singur. Lumina stelelor o încălzea, îi dădea o putere stranie și totodată fiori. I se părea mai aproape de tot ca niciodată...simțea viața, o ințelegea ...sau nu. Sufletul îi aluneca in brațele Universului lăsând în urmă o lume obosită, oarbă în propriai patologie. "Ce-mi lipsește?" își spuse în mintea-i trudită ..."Nici măcar nu pricep dorința aceasta..." Lacrimi reci se zbăteau în ochii fetei; și-ar fi dorit să găsească răspuns la toate. I se părea imposibil să rezolve prin propriile forțe ...orice! Nu e ca și cum ar fi avut problemele unui adult nu îi păsa de ziua de mâine în ciuda faptului că pentru ea fiecare clipă avea scopul ei, iar în acel moment erau asemeni picăturii chinezești. "De ce sunt rece față de toți și totuși sufăr și eu pentru ei? De ce nu pot fi imună?De ce nu pot păstra ce e al meu?...Ce e al meu?...Mhh..Nu, de fapt nu am nimic...Ajung la vorba Medeei : «Fiind înconjurată de atătea pericole...îmi rămân EU»...Ce mă fac? Dacă o să îmi pierd credința? Dacă o să fiu EI ?...Dacă faptele mele n-au niciun rost și reprezintă doar o pierdere de timp? Dumnezeule, dacă exiști, care e scopul tuturor? Ce se întâmplă? Care e scopul vieții? Există acel măreț Destin? Sau e doar o scuză a celor slabi? De ce mi-e frică să rămân singură? Și totuși îmi place! Dacă voi fi uitată?..." Mii de întrebări se iveau. Poate nu-și aveau rostul. Zăpada rece îi amorțise trupul. Aburi grei o acopereau. Privea cerul ce începuse să-și ascundă sclipirea, iar așa cum Napoleon spuse că unele lucruri nu trebuie scrise...poate așa unele n-ar trebui nici gândite. Dar ce știe ea acum?
Viața e prea monotonă...Dar poate că așa trebuie să fim noi oamenii, sarcastici! Să privim altfel...dar nu, nu noi oamenii, ci unii din noi. E dramatic când te gândești că trăiești viața asta mizerabilă și nu lași in urmă decât niște ...urmași, care la rândul lor se vor chinui și ei. Cine știe când se termină pentru fiecare "jocul"? Cine știe? Cine își va aminti de tine? Și ce istorie scrii?
Avea dispreț în gândirea ei și simțea mult mai mult decât și-ar fi imaginat că simte...Dar ce om își cunoaște puterea? Poate ca e nelimitată ....sau e limitată...Cine ar putea cunoaște adevărata capacitate, sau cine ar înțelege-o? Cine știe să o folosească?... Sunt multe întrebări poate cu răspuns, poate fără, pe care nu și le pun mulți dintre noi. Și care-i scopul acestor întrebări, poate ar ști fata noastră. Dar ea e deja într-un delir; probabil că a fost găsită pe margine de drum și deja e pe un pat de spital. Probabil că va fi certată și deja iertată de părinți și mai mult ca sigur va uita gândurile sub pretextul ca sunt fără prisos.
Dar (poate că) e mai bine să credem că suntem fericiți și avem întreaga libertate.
Poate ca e OK să uităm că viața de fapt...se rezumă la moarte...
