În ceasu-n care suntem, o boală dobândește. O boală a minții și-a sufletului; a omului pierdut în societate. Suntem tentați să călcăm totul în picioare. Un chin mereu prezent, un sacrificiu, un neam îngropat în uitare, un steag murdar, drapel înlăcrimat.
Privesc cu nepăsare sau poate cu ardoare mulțimea ce se zbate între belșug și moarte. Și nu norocul e cel ce ne separă, ci ignoranța. O luptă permanentă: ai bani sau n-ai nimic. Aleg nimicul...sau poate fericirea.Uităm ca viața nu înseamnă doar supraviețuirea. Nu-i bai! I-o lume ciudată întoarsă pe dos. Și uneori mi-e scârbă de lăcomia lumii și frică mi-e că sunt și eu din ea.
Privește munții, privește cerul, privește fața brăzdată de lacrimi a unui bătrân singuratic, privește copilul părăsit, privește familia săracă. Ridică-te și-adună spice-n snopul tău; croiește-ți drumul și prin alt ogor. Oprește-te, ajută! Ăsta e scopul tău! Fii un sabău de inimi și suflete zdrobite! Nu asculta de zvonuri! Trăind doar pentru tine, toți te vor părăsi.
Și nu aici se-oprește misiunea pe pământ: dă mâna celor de lângă tine și deveniți un gând, un suflet și din cenușă o Românie Mare va răsări-ncurând!
