imPerfect

                Asculta liniștea sau poate gândurile care se adunau vizibil într-o încrețitură între sprâncene. Privea în gol, de fapt pe fereastra camerei de la apartament. Chiar dacă ar fi încercat să vadă ceva pe fereastră nu avea ce să vadă. Poate doar un perete mâzgâlit și neterminat de dat cu mortar. Dacă deschidea geamul ar fi simțit un iz de mizerie de la tomberoanele de lângă blocul apropiat, dar era frig deci nu era deranjant. Privirea îi era lipsită de expresie, părul șaten îi cădea pe spate, conturându-i fața ușor palidă. Lumina era stinsă astfel încât câteva pete de culoare răzbăteau din camera alăturată. Fluturașii ce altădată i se zbăteau în stomac acum erau presați într-un caiet cu magnet pe birou.
                Se simțea deci străină de ea, față de patul în care stătea, de ursuleții ce altădată o încălzeau, de camera ei și de ce însemna acasă. Îi era frig, deși era cald; îi era greață. Era obosită. Asta devenise un fel de "stare generală". Începu să fredenoze un refren dintr-o melodie. Zâmbea a trecut. Tristețea i se trăgea, cred, din faptul că își imagina prea multe sau gândea prea mult la finaluri ce oricum nu avea puterea să le mai schimbe. Ciudat. De fapt trecutul a lovit-o cel mai mult și se gândea la el cu drag. Prezentul însă îl detesta, i se părea lipsit de evenimente și iși păstra încrederea în prea puțini oameni. Puțini dar buni. Viitorul...dar nici măcar nu-i păsa. Râdea când îi vedea pe cei din jur cum fug după moarte. Ea se cuibărea în pat și își amintea toate secvențele care au reprezentat un simplu "ceva cândva", iar când uita o culoare, o vorbă, un anume semn fugea la caietul cu magnet. Nu era genul care să nu-și facă prieteni, deși în ultima vreme își pierduse buna părere despre mulți. Ierta prostia dar nu și minciuna.
              Dar cel mai mult ura orașul, de fapt aglomerația de oameni care-și zâmbesc unii altora întrebându-se "Hei , ce mai faci?" dar plecau înainte de a fi aproape observați. Simțea mai multă căldură în instalațiile pentru sărbători de pe marginea drumului decât  într-o persoană cu care de ani de zile avea ceva în comun, poate.
               Orașul era deci murdar și  rece, dar cumva ea iubea faptul că putea să se facă nevăzută. Punea căștile astfel încât nimeni nu se chinuia să-și piardă doua secunde din viață întrebând de starea ei. Era sinceră și dacă avea de tăiat în carne, tăia. Nici camuflarea nu-i plăcea, deși avea momente când simțea nevoia de eliberare, de nepăsare totală din partea ei pentru toți.
              Se foia de pe o parte pe alta; refrenu nu-l mai repeta. Lumina din camera alăturată se stinse și se auzi o izbitură. A dat din cap și a inchis ochii. Era târziu.
              Visul reprezintă imaginea în oglindă a realității; insă la ea era într-atât de real că uneori nu făcea diferența. Nu reprezenta fantasticul neapărat; era aceeași dorință din viața de zi cu zi. Erau persoanele la care visa ziua cu ochii deschiși, erau posibile întâmplări care s-ar fi petrecut dacă. Nu era tristă, era fericită la vederea chipului atât de palpabil. Nu-și amintea vorbele tuturor, dar doua cuvinte din partea cuiva anume într-un vis reprezenta o săptămână pe puțin de vis continuu.          
             Să visezi trecutul într-un prezent sec, e de fapt o continuitate a unui trecut fericit într-un prezent trist.